Urmările robirii sufletului de patima mâniei

“A patra luptă o avem de dat împotriva  mâniei , care trebuie alungată cu totul din suflet pentru otrava ei ucigătoare. Cât  timp stăruie în inimi, orbindu-ne mintea cu vătămătoarele ei întunecimi, nu vom putea ajunge nici să judecăm cu dreapta chibzuință, nici să ne bucurăm de văzul unei sublime contemplații și nici să  dăm sfaturi înțelepte altora. Nici părtași  la viața adevărată și păstrători statornici ai dreptății  nu vom mai rămâne, dar să mai încapă în noi lumina duhului și a adevarului! Căci zice Scriptura: “Tulburatu-s-a de mânie ochiul meu” (Ps. 30, 9). Nici parte de adevărata înțelepciune  nu vom avea, chiar de am trece de înțelepți în  ochii tuturora, “Pentru că mânia sălășluiește  în sânul celor nebuni” (Ecclesiast 7, 8), dar nici viața fără de moarte nu vom putea dobândi, oricât  de prevăzători s-ar părea că suntem judecați de oameni: “Căci mânia îi pierde chiar pe cei prevăzători ” (Pilde 15, 1). Nu vom fi în stare să păstrăm  nici cârma dreptății ajutați de un ascuțit discernământ al minții, oricât de desăvârșiți și vrednici de respect am fi socotiți de toată  lumea: “Căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 20). Nici cinstea pe care o întâlnim deseori chiar la oamenii acestui veac, n-o putem în  nici un chip câștiga, oricât de nobili si cinstiți  am fi prin privilegiul nașterii, “căci bărbatul mânios este necinstit” (Pilde 11, 25). Nici la un sfat înțelept nu vom fi în  stare să ne ridicăm vreodată, oricât de severi și  plini de adâncă știință  am părea, fiindcă “cel iute la mânie săvârșește  nebunii” (Pilde 14, 7). Nici la adăpost  de tulburări primejdioase și feriți de păcate  nu vom putea fi, chiar dacă nici o neliniște nu ne vine din partea altora, fiindcă  “un om mânios atâta ceartă  și  cel aprig săvârșește multe păcate ” (Pilde 29, 12)”.  – din “Așezămintele Sfinților Apostoli” (Αποςτολικαι Διαταγαι), cartea a VIII-a, cap. l, p. 211-212)

“…Fericitul Apostol… după ce a zis: “Mâniați-vă, dar nu greșiți “, adaugă îndată: “Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului” (Efeseni 4,26-27). Dacă este vătămător  să apună soarele peste mânia voastră și  dacă, mâniindu-ne dăm îndată loc în inima noastra diavolului, cum ne-a dat poruncă  să  ne maniem, zicând : “Mâniați-vă , dar nu greșiți ”! Oare nu este limpede că acest lucru, adică mâniați-vă împotriva viciilor si furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptății , Iisus, din cauza mâiniilor voastre, să înceapă să apună peste minţile voastre întunecate, şi, plecând El, să faceţi loc în inimile voastre diavolului? Despre acest soare aminteşte în mod vădit Dumnezeu, prin profet, când zice: «Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptăţii şi sănătate în aripile voastre» (Maleahi 4, 2). însă pentru cei păcătoşi,… pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după vorba profetului: «Soarele va apune pentru ei în miezul zilei» (Amos 8, 9). Sau cel puţin, după semnul figurat, spiritul, sau raţiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile şi ascunzişurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând raţiunea, întunericul patimilor şi diavolul, autorul acestora, ar pune stăpânire pe întreaga simţire a inimii noastre şi cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am mai şti ce să facem”. (Ibidem, cap. 9-10, p. 215-216)

Combaterea celor care-şi îndreptăţesc aprinderea la mânie

„Am auzit pe unii care, încercând să aducă îndreptăţire acestei foarte primejdioase boli sufleteşti, se grăbesc să-i micşoreze vina, printr-o neîngăduită interpretare a Scripturilor. De pildă, susţin că nu este greşit a ne mânia pe fraţii care cad în vreo greşeală, de vreme ce se spune că însuşi Dumnezeu Se înfurie şi Se mânie, fie împotriva celor ce nu vor să-L ştie, fie contra celor care, cunoscându-L îl dispreţuiesc, cum este acel pasaj: «Şi S-a aprins de mânie Domnul împotriva poporului Său» (Ps. 105, 40), sau când se roagă profetul, zicând: «Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi» (Ps. 6, 1). Ei nu înţeleg că, vrând să li se îngăduie oamenilor o aşa boală ucigătoare, aduc nemărginirii divine şi fântânii întregii curaţii jignirea unei patimi trupeşti…
Când citim despre mânia sau furia lui Dumnezeu, nu trebuie să înţelegem trupeşte, adică după josnica patimă omenească, ci într-un chip demn de Dumnezeu, Care-i străin de orice patimă, în felul acesta, îl putem considera drept judecătorul şi osânditorul tuturor faptelor rele din această lume şi, luându-ne după înţelesul acestor cuvinte, să ne temem de înfricoşătorul platnic al faptelor noastre şi să nu îndrăznim a admite ceva împotriva vrerii Lui.

Într-adevăr, omul întotdeauna s-a temut de cei despre care știe  că se mânie  și de aceea se ferește să-i supere. Așa , în fața  unor foarte drepți  judecători, de obicei se tem de mânia lor pedepsitoare cei a căror  conștiință este apăsată de vreo vinovăție, și  asta nu pentru că s-ar afla vreo pornire de răzbunare în sufletele celor care au să dea o sentință dreaptă, ci pentru ca acesta este sentimentul ce-l încearcă cei ce se tem chiar în fața celui ce aplică  legile, după  o examinare și cumpănire dreaptă. Oricât de mari ar fi blândețea  și bunătatea cu care este făcută judecata, ea este socotită ca izvorând dintr-o grea și foarte pornită mânie  de către cei ce au trebuit să  fie supuși din vina lor osândei.

Ar fi lungă  înşirarea și  nepotrivită cu scopul lucrării  dacă am sta să lămurim toate câte  s-au spus în sens figurat în Scripturi despre Dumnezeu asemănat cu făptura omenească. Pentru trebuința de acum ar fi de ajuns cele ce am spus…, pentru ca nimeni să nu-sş mai tragă  prilej de boală și moarte veșnică tocmai de acolo unde se caută  sfințenie și nemurire, tămăduirea vieții și  nemurirea”. (Ibidem, cap. 3-4, p. 212-214)

Mânia  mântuitoare și mânia pierzătoare

“Negresit avem sădită  în noi mânia  spre o destul de bună slujire, la care este folositor și sănătos să recurgem numai atunci când fierbem de mâine împotriva pornirilor ticaloase ale inimii noastre și ne indignăm ca cele, de care ne rușinăm a le face sau vorbi în  fața oamenilor, s-au furișat  în ascunzişurile inimii noastre. Firește, prezența îngerilor  și a lui Dumnezeu însuși, Care patrunde cu vederea pretutindeni și în toate și Căruia nu-i pot rămâne  ascunse în nici un chip tainele conștiinței noastre, ne cutremură de spaimă.

Tot astfel, ne aduce buna slujire când ne pornim împotriva  mâniei însăși, care s-a furișat în noi contra fratelui și alungăm  întâi toate îmboldirile ei ucigașe, fără a-i îngădui să aibă lăcaș în adâncul inimii noastre. La fel ne învață să  ne mâniem chiar profetul, care o alungase intr-atat din simturile lui, încât  nici propriilor lui dușmani n-a voit să le răspundă după legea talionului, zicându-le: “Mâniați-vă, dar nu greșiți ” (Efeseni 4,26).

Prin urmare, ni se porunceste sa ne maniem cu folos impotriva noastra insine si impotriva imboldirilor ticaloase ce se starnesc in noi si sa nu gresim impingandu-le pe acestea spre fapte vatamatoare. In sfarsit, acelasi sens il lamureste mai deplin versetul urmator: “De cele ce ziceti in inimile voastre caiti-va in asternuturile voastre” (Ps. 4, 5), adica tot ce ganditi in inimile voastre sub navala neasteptata a imboldirilor ticaloase, indreptati si lecuiti prin cumpanita chibzuintasi alungati, printr-o foarte fierbinte cainta, toata izbucnirea furiei patimase, ca si cum ati fi gata de culcare”. (Ibidem, cap. 7-9, p. 215-216)

“Insa ce trebuie sa mai spun de unii despre care nu pot nici chiar vorbi fara sa rosesc eu insumi, a caror inversunare nici la apusul soarelui nu-si afla potolire, ci si-o prelungesc timp de multe zile? O ura ascunsa ii roade impotriva celor pe care le-a casunat, si oricat ar tagadui-o prin vorbe, o dovedesc prin faptecat sunt de coplesiti de ea. Nici nu li se mai adreseaza cu grai bland, dar sa mai stea de vorba cu obisnuita bunatate; si cu toate astea socotesc ca nu savarsesc nici un pacat daca pornirea lor nu cauta razbunare. Totusi, daca din lipsa de curaj ori, sigur, din neputinta n-o dau pe fata si n-o pun in lucrare, atunci, intorcand otrava maniei asupra lor insisi, spre propria pierzanie, o clocesc multi in inimi si o rumega pe tacute in ei; in loc sa alunge indata otrava supararii prin puterea virtutii, ei o mistuiesc zi de zi“. (Ibidem, cap. 11, p. 216-217)

 

Tămăduirea patimii mâniei

Împăcarea cu semenii

“Or, cum sa ingaduie Domnul sa pastram in noi mania, fie chiar pentru o clipa, El, Care nu admite sa-I fie oferite nici macar jertfele spirituale ale rugilor noastre, daca stim ca cineva are vreun necaz pe noi? “Deci, zice El, daca-ti vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aminti ca fratele tau are ceva impotriva ta, lasa darul tau acolo, inaintea altarului, si mergi intai si impaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau” (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom ingadui sa pastram suparare impotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar pana la apusul soarelui, daca nici macar, cand este suparat fratele pe noi, nu ne este ingaduit sa adresam rugaciuni Domnului? Or, Apostolul ne indeamna: “Rugati-va neincetat” (I Tesaloniceni 5, 17) si “in tot locul, ridicand maini sfinte, fara manie si fara sovaieli” (I Timotei 2, 3).

Deci rămâne ca: sau să nu ne mai rugăm , cât  timp păstrăm în inimi o astfel de otrava, și atunci ne facem vinovați de călcarea  acestei porunci apostolice și  evanghelice, după care ni se cere să  ne rugam neîncetat  și în tot locul; sau, dacă închizând ochii la această interzicere, cutezăm să-I înălțăm rugăciuni, să ținem  seama ca nu rugi îi adresăm  Domnului, ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire.

Si fiindca de cele mai multe ori noi le aratam desconsiderare fratilor pe care i-am jignit si intristat, sau, cel putin privindu-i de sus, pretindem ca nu noi ne facem vinovati de asta, Doctorul sufletelor si Cunoscatorul celor ascunse dinla-untrul nostru a voit sa inlature cu totul orice prilej de manie din inimile noastre. Astfel, El ne porunceste nu numai sa-i iertam pe fratii nostri care ne-au suparat si sa ne impacam cu ei, alungand din minte toata jignirea sau intristarea pricinuita de ei, dar mai mult: daca stim ca ei au vreo pornire dreapta sau nedreapta impotriva-ne, la fel ne impune sa lasam darul nostru, adica sa intrerupem ruga si sa ne grabim mai intai a-i impaca. După ce le-am potolit mânia , putem înalță nepătate darurile rugaciunilor noastre. Caci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-I impacat sa-I aducem o astfel de slujire, prin care ce-a dobandit printr-unul sa piarda prin celalalt stapanit de suparare. Cel ce doreste si asteapta mantuirea tuturor robilor Sai sufera o paguba la fel daca a pierdut pe cineva. De aceea, daca fratele are manie impotriva noastra, rugaciunea ne va fi tot atat de nefolositoare de parca noi am pastra-o in sufletul umflat de indignare impotriva acestuia“. (Ibidem, cap. 13-14, p. 217-218)

Izgonirea patimii din inimă și  sădirea, în loc, a virtuții răbdării

“Mânia trebuie oprită nu doar de la faptă, ci mai ales alungată din ascunzişurile  inimii noastre, ca nu cumva, orbiți de intunecimile ei sa nu mai fim in stare sa primim nici lumina unui sfat sanatos, nici a stiintei si, drept urmare, sa nu mai devenim templul Duhului Sfant, daca duhul cel rau si-a gasit salas in noi. Aceasta manie inchisa in inima poate sa nu faca suparare oamenilor din jur, dar respinge stralucitoarea lumina a Duhului Sfant, ca si cum ar impinge-o in afara“. (Ibidem, cap. 12, p. 217)

“Legea Veche… ne pune in vedere acelasi lucru: “Sa nu dusmanesti, zice, pe fratele tau in inima ta” (Levitic 19, 17), si iarasi: “Sa nu ai ura asupra fiilor poporului tau” (Levitic 19, 18) si tot asa: “Drumurile celor care-si amintesc de fapta rea duc spre moarte” (Pilde 12, 28). Deci si acolo observi ca este indepartata rautatea nu numai de la fapta, dar chiar din gand, o data ce se cere alungata cu totul ura si razbunarea pana si din minte, dar din inima?…

Indreptarea si linistea noastra deplina nu trebuie sa se bazeze pe o bunavointa straina, ceea ce nu sta, dealtfel, in putinta noastra, ci mai degraba in taria noastra. De asemenea, nici inabusirea maniei nu e bine sa atarne de desavarsirea morala a altuia, ci sa coboare din forta noastra spirituala, care se dobandeste nu prin rabdarea semenilor, ci prin propria noastra indelunga – rabdare. Uneori, biruiti de orgoliu sau de lipsa de rabdare, nu vrem sa ne indreptam purtarile neasezate si neintelepte si de plangem ca avem nevoie de singuratate, ca si cand acolo, nemaifiind nimeni care sa ne tulbure, vom afla virtutea rabdarii. Acoperindu-ne in acest fel lipsa noastra de zel, pretindem ca nu din nerabdarea noastra, ci din vina semenilor izvorasc cauzele supararilor. Tot dand pe altii vina propriilor greseli, nu vom putea ajunge niciodata la o adevarata rabdare si desavarsire… Caci singuratatea, pe cat e in masura sa descuie poarta spre cea mai sublima contemplatie celor ce si-au curatat viata, iar prin vederea cea mai neintinata sa patrunda la cunoasterea tainelor spirituale, tot asa celor ce nu si-au indreptat-o indeajuns, nu numai ca le pastreaza intregi patimile, dar chiar le sporeste.

Cate un om pare rabdator si sfios pana s-a intovarasit cu cineva, dar, cum s-a ivit prilej de iritare, il si vezi revenit indata la firea lui de inainte. Viciile ce stateau ascunse au si erupt ca niste cai fara zabala, care, dupa o prea lunga odihna, tasnesc navalnic si salbatic din boxe la alergari, spre pieirea propriului vizitiu. Intr-adevar, intrerupand legaturile noastre cu semenii, si mai mult se aprind in noi patimile, daca n-au fost sugrumate de mai inainte. Lenevia pe care o hraneste lipsa de griji ne face sa pierdem chiar si umbra de rabdare, pe care parea sa o avem pentru moment…

Ca si cand toate neamurile de serpi veninosi si de fiare n-ar continua sa ramana primejdiosi chiar daca stau retrasi in vizuinile lor; daca deocamdata nu vatama pe nimeni, nu inseamna prin asta ca nu sunt periculosi, caci nu blandetea, ci izolarea lor ii face nevatamatori. De aceea, pentru cei ce cauta desavarsirea, nu-i de ajuns sa nu se manie contra unui om… nu va fi de ajuns sa lipseasca oamenii impotriva carora sa se aprinda mania. Daca nu vom dobandi mai intai virtutea rabdarii, ea se poate porni chiar impotriva lucrurilor mute, caci, afland lacas in inimile noastre, nu ne ingaduie nici sa ne bucuram de o continua liniste, nici sa fim la adapost de alte patimi…

De aceea, daca ravnim sa ajungem la acea inalta rasplata divina, despre care se spune: “Fericiti cei curati cu inima, caci aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), trebuie sa suprimam mania nu numai din fapte, dar chiar din fundul inimii noastre s-o smulgem cu totul. Negresit, nu ne va fi de nici un folos sa inabusim manifestarea in cuvant sau in fapta a pornirii noastre manioase, daca Dumnezeu, Caruia nu-I raman nestiute cele ascunse ale inimii, o gaseste cuibarita acolo.

Cuvantul Evangheliei ne porunceste sa starpim mai degraba radacinile viciilor decat roadele, care fara indoiala vor disparea dupa ce le-a fost nimicita vatra. Cand acestea vor fi alungate, nu de la suprafata faptelor noastre, ci din adancul gandurilor noastre, mintea ne va putea ramane necontenit intr-o rabdare si sfintenie deplina. De aceea, ca sa nu se savarseasca omoruri, este suprimata mania si ura, fara de care in nici un chip nu se va putea intampla vreo ucidere: “Caci, oricine se manie pe fratele sau vrednic va fi de osanda” (Matei 5, 22) si “Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15). Adica, dorind in inima lui sa-l ucida pe fratele sau,… numai pentru patima maniei este declarat el ucigas de Domnul Care va da fiecaruia rasplata sau osanda cuvenita, nu numai pentru savarsirea faptului in sine, dar chiar pentru a-l fi voit si dorit. Este tocmai ceea ce insusi Domnul spune prin gura profetului: “Eu insa faptele si gandurile acelora vin sa le strang la un loc cu toate popoarele si toate limbile” (Isaia 66, 18), si iarasi “care (fapte si ganduri) ii invinovatesc sau ii si apara intre ei in ziua cand Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor“” (Romani 2,15-16). (Ibidem, cap. 15-20, p. 218-220)

“Tamaduirea deplina de aceasta boala va cere mai intai sa credem ca nu este ingaduit in niciun chip a ne mania, pentru cauze drepte sau nedrepte, stiind ca vom pierde indata lumina judecatii, taria unui sfat sanatos, si insasi cinstea si spiritul dreptatii, dupa ce partea cea mai intima a inimii noastre va fi orbita de intunecimile acestei patimi. Mai mult, puritatea spiritului nostru tulburandu-se si duhul maniei avand lacas in noi, nu vom mai putea deveni templu al Duhului Sfant. In cele din urma, trebuie sa cugetam ca nu ne este in niciun chip ingaduit sa ne rugam si nici sa-L imploram pe Dumnezeu, daca mania ne stapaneste, si mai presus de toate, avand zilnic in fata ochilor starea schimbatoare a conditiei omenesti, trebuie sa credem sa vom pleca din trup si nu ne va fi de niciun folos nici castitatea, nici lepadarea de toate bunurile, nici sila de bogatii, nici truda posturilor si veghilor, daca numai din cauza maniei si urii ni se făgăduiește de catre Judecatorul lumii osanda veșnică “. (Ibidem, cartea a XXII-a, p. 221)

Sfântul Ioan Casian – “Tămăduirea sufletului de patima mâniei ”

Sursa