Existenţa lui Dumnezeu nu este pus ă la îndoială de cei care primesc Sfintele Scripturi, adică Vechiul şi Noul Testament şi nici de mulţimea păgânilor, deoarece, după cum am spus, cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu este sădită în chip natural în noi. Dar răutatea celui viclean contra firii omeneşti a avut atâta putere încât a tras pe unii în cea mai absurdă şi cea mai rea decât toate răutăţile, prăpastie a pierzării, anume de a spune că nu există Dumnezeu. Nebunia acestora, arătând-o tâlcuitorul lucrurilor dumnezeieşti, David, a spus: „Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu”. Pentru acest motiv, ucenicii şi apostolii Domnului, înţelepţiţi fiind de Prea Sfântul Duh, făcând semnele dumnezeieşti prin puterea şi harul Lui, au fost înălţaţi din abisul necunoştiţei către lumina cunoştinţei de Dumnezeu, prinşi de vii fiind cu mreaja minunilor. Tot astfel şi urmaşii harului şi dregătoriei acestora, păstorii şi învăţătorii, primind harul luminător al Duhului, luminau, prin puterea minunilor şi prin cuvântul harului, pe cei întunecaţi şi întorceau pe cei rătăciţi. Noi, însă, care n-am primit nici darul minunilor, nici al învăţăturii, deoarece nevrednici ne­am făcut prin înclinarea către plăceri, ei bine, noi vom vorbi puţin despre acestea din cele ce ni s-au predat de tâlcuitorii harului, invocând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh.

Toate cele care există sunt sau create sau necreate; iar dacă sunt create, suntnegreşit şi schimbătoare, căci existenţa acelora care a început prin schimbare va fi supusă cu siguranţă schimbării, fie distrugându-se, fie schimbându-se în chip liber. Dar dacă sunt necreate, urmează că sunt negreşit şi neschimbătoare. Lucrurile, care au o existenţă contrară, acelea au contrar şi felul de a exista, adic ă însuşirile. Şi cine nu va cădea de acord cu noi că toate existenţele, toate cele care cad sub simţirea noastră, chiar şi îngerii, se schimbă, se prefac şi se mişcă în multe feluri! Cele spirituale, adică îngerii, sufletele şi demonii, se schimbă potrivit voinţei libere, care creşte sau se micşorează, fie în progresul în bine, fie în îndepărtarea de bine. Celelalte se schimbă prin naştere şi distrugere, prin creştere şi micşorare, prin schimbarea însuşirilor şi mişcarea de la un loc la altul. Prin urmare, fiind schimbătoare, negreşit sunt create; şi fiind create, negreşit au fost create de cineva. Creatorul, însă, trebuie să fie necreat. Dar dacă şi acela a fost creat, negreşit a fost creat de cineva, şi aşa mai departe, pînă ce vom ajunge la cineva necreat. Aşadar, creatorul fiind necreat, negreşit este şi neschimbător. Şi cine altul va fi acesta dacă nu Dumnezeu?

Dar şi coeziunea însăşi şi conservarea şi guvernarea creaţiei ne învaţă că există Dumnezeu, care a urzit acest univers, îl ţine, îl păstrează şi are totdeauna grijă de el. Căci cum ar fi putut ca naturile contrare, adică focul şi apa, aerul şi pământul, să se unească unele cu altele pentru formarea unei singure lumi, şi cum ar putea să rămână nedescompuse, dacă nu le-ar uni o forţă atotputernică şi nu le-ar păstra totdeauna nedescompuse?

Cine este acela care a orânduit cele cereşti şi cele pământeşti, toate cele din aer şi toate cele din apă, dar mai vârtos, cele dinaintea acestora, cerul, pământul, aerul, natura focului şi a apei? Cine le-a amestecat şi le-a împărţit pe acestea? Cine este acela care le-a pus în mişcare şi conduce mersul lor neîncetat şi neîmpiedicat? Nu este oare făuritorul lor acela care a pus în toate o lege, potrivit căreia totul se conduce şi se guvernează? Şi cine este făuritorul lor? Nu este oare acela care le-a făcut şi le-a adus la existenţă? Căci nu vom da întâmplării asemenea putere! Dar să admitem că s-au făcut prin întâmplare. A cui este orânduirea acestora? Să o admitem, dacă vrei, şi pe aceasta. A cui este atunci conservarea şi păstrarea lor, potrivit legilor după care, la început, au fost aduse la existenţă? Evident, a altcuiva decât a întâmplării. Iar acesta cine este altul dacă nu Dumnezeu?

Sursa: Ioan Damaschin, Dogmatica